Monthly Archives: aprilie 2011

(dez) Orientarea pentru o cariera (1)


Dupa ce am inteles ca este prea tarziu pentru mine sa aleg o cariera in domeniul muzicii instrumentale, printr-a VIII-a iata vine timpul sa ne exprimam optiunile pentru liceu. Si eu ma gandesc sa aleg Pedagogicul, pentru ca se pare ca doar acolo mai pot face ceva cu pasiunea mea pentru muzica, plus ca descoperisem ca imi place sa lucrez cu copiii.

La sedinta cu parintii, profesorii le comunica alor mei ca DA, sunt potrivita pentru ceea ce am ales. Poate pentru ca, inca din clasele primare, le demonstrasem ca pot tine sub control clasa cat ei nu sunt acolo?????

In prima ora de dupa sedinta, vine domnu’ M si zice: “Aha, deci tu vrei ca peste vreo patru ani sa fii colega cu MINE!!!! Sa iesim, poate, impreuna din aceeasi cancelarie si EU sa ma intreb ce fel de ROMANA ii inveti tu pe copii???? De acum inainte, ori STII ROMANA, ori NU! Si acum, ia treci tu in fata clasei si arata-ne tu noua ce fel de cadru didactic esti!!!”

Si se aseaza in spatele clasei pe scaun si-mi face prima asistenta la ora din viata mea!

Eram la MIORITA…

Ce sa fac??? Ma apuc si pun intrebarile din manual, colegii mei, inmarmuriti de spaima (stare quasi-prezenta in orice ora de Romana cu domnu’M, de altfel) , ridica mana dar fac semne discrete “nu ma numi, ca habar n-am!” sau “pune-ma pe mine, ca stiu!”.

Se satura domnu’ M de joaca asta si ma trece la loc.

De atunci, daca intr-un extemporal greseam locul vreunei virgule, imi taia tot si-mi punea 3(trei). Noroc ca pe vremea aia media de promovare nu conta la admitere.

Cu ce Romana am invatat de la domnu’M pot sa spun ca am reusit sa trec foarte bine prin toate examenele de Romana din viata mea!

Am devenit invatatoare si am fost intotdeauna convinsa ca sunt la locul potrivit si meritat, pentru ca aveam OK-ul celor a caror parere conta in alegerea mea.

Chiar si admiterea mea la facultate, la 10 ani de la Bac, pot sa spun ca i-o datorez partial.

……………………………………………………………………………………………

“Pe vremea mea”, nu exista aria curriculara “Consiliere si orientare”, dar fiecare din noi stia ce domeniu vrea sa urmeze si mai ales DE CE.

In zilele noastre, orientarea pentru cariera in cadrul scolii consta in general in asistarea copilului la activitatea de bifare a optiunilor pentru admiterea computerizata.

Daca-i intrebi pe elevii de a VIII-a ce vor sa faca in viata, se uita la tine buimaci, “habar n-am, ce vrei sa-ti zic, sunt doar un biet copil, ce stiu eu ce voi face?”. Si ii vezi ca bifeaza toate profilurile de la acelasi liceu, “fie ce o fi, numa’ sa fiu la Colegiul X”!

Sau, daca au medii mai mici la Mate’ , Fizica si Chimie, e MUSAI sa se inscrie la profiluri tehnologice, pentru ca DOAR ACOLO vor putea rata Bac-ul cu mare succes!!!

Daca ii intrebi intr-a XII-a, iar nu sunt hotarati! Se vor duce si ei la o facultate “trendy”, ca doar admiterea e pe medie sau pe taxa!

Oricum nu conteaza, pentru ca tot la ingrijit batrani in tari straine vor ajunge.

In statisticile institutiilor de specialitate se constata cresterea numarului tinerilor depresivi, sau cu comportament antisocial, sau consumatori de substante diverse, sau care nu reusesc sa absolve liceul sau facultatea….

Oare de ce?

Reclame

Despre cum am descoperit eu ca am acasa o COMOARA MIRACULOASA !


Plec intr-o plicticoasa activitate de evaluare la Roman, racita bocna, cu capsa pusa din cauza ca trebuie sa o fac in ultimele doua zile de scoala inainte de vacanta de Pasti si cu stresul ca nu stiu cum voi face sa-mi exercit viciul cu fumuri in perimetrul Seminarului Teologic Ortodox!

Primire frumoasa, prin starea mea febrila patrunde –totusi- emotia celor “evaluati”, ma dau deoparte sa ma instalez pentru lucru, deoarece in egoismul meu nu doresc sa impart cu nimeni viroza sau ce oi mai avea si eu.

In fine, ne apucam noi de treaba intr-un fel- si incepem sa rasturnam toata ordinea lucrurilor, vizita in scoala din pivnita pana-n pod cu agenda si pixul in mana, ce e in sala asta, ce o mai fi si ala Paraclis, aha, ce ora aveti copii, ochi timizi si curiosi urmarindu-ne cum cascam ochii pe pereti cu mutre pline de importanta, sa vedem ce scrie pe afise, toata lumea umbla in miscare browniana pe holuri, ne izbim unii de altii pe la usi, pardon-pardon, ce dosar ai acolo, unde este seful de la nu-stiu-ce-comisie, cate fise ai completat, dosare, hartii, interviuri, hai inapoi la scris.

Parintele-director, Pr. Dr. Sinica Palade prinde un moment de acalmie si ne invita la o pauza muzicala, deoarece corul scolii doreste sa ni se prezinte.

N-as fi putut sa prevad cat de mult ma vor face vocile acestor copii sa vibrez, voci tinere de adolescenti ridicandu-se spre inaltimi spirituale pe care doar sufletele curate le pot atinge. Canta seriosi, cu ochii la dirijor. Doar cativa, mai indrazneti, arunca priviri fugare, pentru a ne observa reactiile.

Din spatele zidului meu febril reusesc sa ingaim cateva cuvinte de lauda si sa le comunic insatisfactia mea personala ca nu am reusit niciodata sa cant intr-un cor de baieti. Copiii reactioneaza cu zambete amabile si retinute, au inteles poanta.

Profit de ocazie sa opresc patru dintre ei pentru interviu. Admir la acesti copii capacitatea de autocontrol si postura sobra in care se prezinta, modestia cu care isi prezinta activitatea.

Spre seara, parintele director ne anunta ca avem ocazia sa fim primiti de Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul- Episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Ochii mei impaienjeniti nu pot pricepe de ce – desi Preasfintitul este de inaltime medie- am senzatia ca se apleaca de undeva din inalt sa ajung la el, sa-i sarut mana.

Avem privilegiul sa fim ghidati de Preasfintitul, care ne prezinta istoricul locului, valoarea documentara a comorilor langa care stam, pentru toata lumea ortodoxa. Cand trece printre oamenii veniti la slujba acestia se apropie de el cu bucurie si el le da binecuvantarea, cu un zambet bland si o privire din care izvoraste bunatatea si grija.

Asistam si noi putin la slujba, apoi suntem invitati in muzeul Episcopiei, unde aflam despre marile personalitati ale istoriei si culturii noastre care au locuit si au trudit intre acele ziduri.

Cat ascult vorbele Preasfintitului, ochii mei sesizeaza CEVA FOARTE CUNOSCUT .  Realizez ca mi s-a lipit privirea de peretii pe care sunt icoane si ca multe dintre ele- vechi de sute de ani- seamana foarte mult, la aspect si materiale componente, cu o iconita de marimea unui caiet scolar pe care o am acasa si care “s-a tinut de noi” in ciuda numeroaselor mutari din loc in loc pe care familia mea a trebuit sa le faca.

O fi si iconita noastra atat de veche? Am sa-l interoghez pe tata!

Ramanem in atmosfera muzeului si Preasfintitul  incepe sa ne vorbeasca de una-alta, aparent fara a tinti spre ceva sau cineva anume, dar CINE ARE URECHI DE AUZIT, AUDE!

Ne povesteste despre cat de importante au fost relatarile calatorilor din alte vremuri pentru atestarea unor obiceiuri ale locului incare ne aflam. (Si eu sunt un calator , imi zic eu, asa ca am sa scriu si eu despre experienta acestei vizite- ceea ce si incerc sa fac acum.) Ne vorbeste despre cat de importante sunt pentru urmasi inscrisurile vechi, pentru a documenta fapte din alte vremuri. (Iar eu ma gandesc ca ar fi bine sa tin minte asta cand am de scris vreun document- cum ar fi raportul la care tocmai lucrez!)  Si ne mai vorbeste Preasfintitul despre cat de important este sa invatam sa nu stam cu spatele aplecat, pentru ca ANTROPOS inseamna CEL-CE PRIVESTE-IN-SUS iar postura verticala a singurei fiinte de pe Pamant care are ratiune este modalitatea prin care facem legatura dintre teluric si eteric.Ca sim-bol inseamna ceea ce uneste iar antonimul este dia-bol. (Sigur ca sunt de acord, sfintia-sa parca imi exprima propriile convingeri!)

Ca este bine ca rupem foile caietului daca greseste copilul la scris, pana face o tema buna- dar ca pe el il intereseaza mai ales paginile rupte, pentru ca arata stradania invatacelului in a ajunge la nivelul asteptat. (Si –mi zic sa meditez mai mult la asta…)

Multe mesaje ne transmite Preasfintitul . Nu sunt destul de vrednica sa le retin, nu ma mai ajuta nici memoria, sunt obosita si am 39 de grade…

Ne retragem si suntem parca mai inalti, parca ne-am descoperit un plus de demnitate si parca am fost in vizita la casa parinteasca, de unde plecam cu o mult-asteptata si dorita binecuvantare.

A doua zi. O luam de la capat. Dosare. Interviuri. Hartii. Laptopuri incinse. Secretara consemnata langa registru, pana transcrie tot-tot!!!

O lasam sa-si implineasca pedeapsa fara vina si parintele-director Sinica Palade ne incarca in masina lui si ne duce sa ne arate la ce lucreaza.

Biserica noua din Cotu Vames sta marturie a trudei preotilor locului si a credintei enoriasilor care- in vremuri de mari lipsuri- tot mai gasesc “banii vaduvelor” pentru a ctitori- putin cate putin- un adapost pentru drept-credinciosii viitorului, mostenirea comuna pe care cei de acum o aduna picatura cu picatura pentru cei ce vor urma.

Pacatosii de noi, profitam de ocazie sa umblam nestingheriti prin toate cotloanele mirosind a icoana noua, ne pozam – motiv sa imortalizam picturile, ca sa ne insusim si noi cat de putin din izbanda adevaratilor truditori.

Parintele ne face hatarul suprem si ne arata cum functioneaza butonul care declanseaza clopotele. Glasurile acestora suna cristalin in linistea satului iar noi ne bucuram de uimitorul spectacol sonor, privind spre turla cu ochi stralucitori de copii care fac o pozna.

Terminam noi si trebusoara asta si ne intoarcem sa dam cu subsemnatul si sa primim ordinul de imprastiere.

……………………………………………………………………………………………………………………………

Ajung acasa si il iau pe tata la intrebari. Adica sa-mi spuna ce stie el despre iconita aia mica si veche.

Si aflu ca este posibil sa fie destul de veche, pentru ca a ramas in familie de la bunicul lui, care a fost dascal la biserica. Bunicul lui nu se stie de cand o are.

Si mai aflu ca, in timpul celui de Al Doilea Rezboi Mondial, bunica mea a ascuns intr-o soba ce aveau ei mai de pret: icoanele. Si, cat a durat razboiul, icoanele au ramas in soba aceea, in care nu s-a facut focul.

Dupa razboi, au scos icoanele si au reinceput sa foloseasca soba.

Au mai trecut ceva ani si tatal meu a intrat la soba aceea sa o repare. Intr-un cotlon, a gasit chiar iconita asta mica de lemn de care va povestesc. Probabil, fiind mai mica, nu au dat de ea cand le-au scos pe celelalte.

Iconita noastra de lemn a ramas ani de zile in soba in care s-a facut focul si nu a ars.

Nu-i asa ca am descoperit ca am acasa o COMOARA MIRACULOASA?

Ce poti sa-i spui unui copil …?


“The righteous cry out, and the LORD hears them; He delivers them from all their troubles. The LORD is close to the brokenhearted and saves those who are crushed in spirit. A righteous man may have many troubles, but the LORD delivers him from them all; He protects all his bones, not one of them will be broken.” (Psalm 34:17-20)
Lucrand printre copii, aproape zilnic participi la micile lor drame- si-i mangai dupa posibilitati, cu cuvinte cat mai bine alese, le stergi cate o lacrima de pe obrajori si mergi mai departe.
Pe Mihai il stiu de ceva mai mult de doi ani, cand a venit la mine, poate il primesc in PROGRAM… Dar in Metodologie asemenea demers nu exista. Si nimeni altcineva nu mi l-a pus pe vreo lista de prioritati.
Din toamna trecuta am remarcat in treacat ca parca este mai trist, mai putin ingrijit, mai ALTFEL.
La orele in parteneriat, am apreciat cat de mult se lupta sa rezolve si el ceva exercitii, cu ochii arzatori, cu pumnii lui de mic barbat stransi pana la albire, cu spatele cocosat in banca deja prea neincapatoare.
Si cu vocea rugatoare, umila parca, cerand- „Veniti si la mine, Doamna!…” –desi NU E TREABA MEA, eu am o LISTA care si asa e prea plina de PRIORITATI…
M-am consolat vazand ca are parte de intelegere de la colegii mei.
Vinerea trecuta era mai vesel, lua parte la o activitate care-i placea, simtea ca POATE face si el ceva deosebit, ca e apreciat.
In fuga, l-am laudat si m-am bucurat si eu pentru clipa lui de bucurie.
Ieri am avut o multime de PRIORITATI, nici nu am mai apucat sa trec macar pe la usa clasei lor.
Azi dimineata am AFLAT.
De fapt, nu mai are casa.
De fapt, ca si alte doua colege ale lui, sta cu familia intr-o baraca.
Acum doua zile, baraca a ars, cu toate lucrurile si hainele, dar mai ales AU ARS CARTILE SI CAIETELE.
Mama a avut grija mai intai sa roage scoala pentru niste CARTI, ca altfel ce se face baiatul ei?
Acum are carti.
Are si caiete, si cateva lucrusoare aduse de colegii din scoala, care de acum SI-AU FORMAT UN AUTOMATISM, doar li se spune varsta copilului ramas sarac si aduc HAINE.
Azi, Mihai nu a fost la scoala.
Cand va veni, mi-as dori sa-i spun si eu cateva CUVINTE.
Dar ma intreb ce as putea sa-i spun si cat de mult l-ar ajuta cuvintele mele.

„It is for the freedom that Christ has set us free. Stand firm, then, and do not let yourselves be burdened again by a yoke of slavery.” (Galatians 5:1)

PENTRU CEA NASCUTA DOAR PENTRU A SUFERI


Proverbs 10:1 ESV The proverbs of Solomon. A wise son makes a glad father, but a foolish son is a sorrow to his mother.
Te-am cunoscut cu vreo douazeci de ani in urma, pe cand impreuna incercam sa aducem la lumina niste copii pierduti in ceata lanoasa a primilor ani de “democratie”. Pe cand parintii lor erau atat de dezorientati de noua ordine, incat –rataciti intre somaj si libertatea de a alege- unii ei au inceput sa uite cum sa aiba grija de copii, pentru ca mai intai trebuiau sa-si gaseasca SINGURI (pentru prima data in viata lor) un loc de munca, un acoperis deasupra capului, adica painea zilei de maine.
La inceput credeam ca nu prea ma agreezi, pentru ca acceptai prea putin sa participi la conversatii mai lungi de 2-3 replici.
Abia dupa un timp am fost in stare sa realizez ca, de fiecare data cand aveam prea mult de alergat, erai acolo! La fel de tacuta, cu aceeasi evitare a contactului vizual, ca o mucenica devotata unei misiuni numai de ea stiuta, pentru care nu cerea recunostinta altora. Erai alaturi de mine, muncind pana la uitare de sine, fara plangeri, fara pretentii, fara a astepta macar sa-ti multumesc. Si cand nu era nevoie sa fii langa mine iti gaseai un loc langa altcineva, care avea nevoie de ajutor.
Din “barfe’ am reusit sa aflu ca ai avut un esec in viata de familie. Tot din “barfe” am aflat ca aceea care ar fi trebuit sa-ti fie PRIMUL SI CEL MAI MARE APARATOR te cam repudiaza pentru asta.
Si tot din “barfe” am auzit ca se parea ca ti-ai fi gasit un suflet apropiat care sa te ajute sa-ti refaci sufletul sfasiat. M-am bucurat in tacere, pentru ca- ziceam eu- nu ai nevoie de CUVINTELE mele.
A mai trecut putin si ai adus pe lume jumatate din ce ai iubit tu mai mult- si abia atunci m-ai povestit (o singura data mi te-ai destainuit..de ce? ) ca tu, cea care ii ajuti pe toti neconditionat, nu ai niciun sprijin DE NICAIERI, ca nu stii cum il vei creste in camaruta aia cocotata pe o muchie de deal, fara apa, fara caldura, fara nimic…; ca nu stii ce sa faci, pentru ca “jumatatea ta” nu este tocmai ceea ce ai crezut si ca nu ai ce sa faci, pentru ca te temi de CE VA ZICE LUMEA daca ar vedea ca ai AL DOILEA ESEC….
Si atat. A fost prima si singura data cand ai rabufnit.
Viata ne-a indepartat (e un fel de a ma scuza pentru superficialitatea de a nu tine legatura cu oamenii importanti din viata mea????) si abia dupa cativa ani ne-am vazut in fuga, pentru ca iar erai tacuta, iar eram amandoua pe fuga si am reusit doar sa ne dam cate un sarut superifcial pe obraz.
Daca as fi stiut ca este ULTIMA DATA…
Si vine o zi de vara si vad din fuga la televizor o stire cutremuratoare, dar nu am cum sa inteleg ca e vorba de TINE, nu se poate asta, mi se pare- si schimb postul, revoltata de gandul negru ce-mi trece prin cap.
Si se face seara si acum alt post de televiziune da stirea si vad figuri cunoscute intr-o procesiune NEAGRA si aud despre TINE si raman suspendata intre mirare si cosmar, nu se poate, NU SE POATE, ce vorbesc oamenii astia, CRED CA E O CONFUZIE, este o gluma monstruoasa sau eu mi-am pierdut darul deslusirii cuvintelor sau poate AM INNEBUNIT DRACULUI si am viziuni macabre…
Si aud ce se spune despre jumatate din ce iubesti tu mai mult pe lume, si nu pot –NU POT SA CRED.
…………………………………………………………………………………………..
A trecut destul de mult timp de atunci si se pare ca va ma trebui sa mai treaca pana se va deslusi ADEVARUL tragediei.
De ce? DE CE?????
De ce tocmai tu, mucenico, a trebuit sa traiesti doar pentru a suferi si sa te duci atat de tragic?
De ce tu, care ai trecut cu atata discretie si bun-simt printre noi, a trebuit sa treci prin supliciul scoaterii in prim-plan a detaliilor sordide ale prea scurtei tale existente ?
De ce acum jumatate din ce iubesti tu mai mult are in loc de nume o oribila sintagma, mediatizata pentru a mai umple o rubrica de scandal ?
Draga mea, da-mi un sfat, as vrea sa stiu MACAR ACUM daca pot face CEVA…
PREA TARZIU???
……………………………………………………………………………………………
Daca –citind aceste randuri- ti-ai amintit de cineva care s-ar putea sa aiba nevoie de CUVINTELE tale, nu pierde timpul, ca sa nu fie PREA TARZIU.

„Despre cum am format eu Omul Nou in ultimii ani ai comunismului” –aproape de final (VII)


Partea a VII-a: PSEUDO-EPILOG
Cu vreun an inainte de Revolutie, Scoala de Elita aniversa ceva ani de functionare si a fost imbracata in haine de sarbatoare. Toate holurile erau pline de expozitii cu diplomele si trofeele adunate. Toate panourile de pe holuri si din clase erau frumos ornate cu diferite mesaje cara aratau cum am pus noi umarul la indeplinirea sarcinilor ca niste vajnici luptatori pentru construirea SSMD-ului (e doar pentru cunoscatori!) si formarea Omului Nou.
Pentru ca toate acestea sa fie expuse a fost necesar sa decupam litera cu litera, desen cu desen, dunga colorata cu dunga colorata, grafic cu grafic… etc…etc… si apoi sa le lipim in functie de indicatiile pretioase ale unora sau altora, mai mult sau mai putin implicati in propaganda vizuala sau de alte tipuri. Si asta am facut-o noi: eu, care imi lasam copilul la camin pana noaptea, ca sa indeplinesc obligatiile de „servici”; Ochialbastri, care era cu burta la nas dar se catara pe scaune si scari din acelasi motiv; Parnegru, care probabil atunci a invatat sa-si neglijeze viata personala pentru a se dedica scolii. Pe ici- pe colo mai apareau si altii care mai puneau cate o foaie pe un panou –si gata!
A trecut cu bine si asta.
Acu’ voi reveni la saracu’ Director. De fiecare data cand era vreo sedinta sau festivitate, dupa ce lua el cuvantul erau abonati la a-i aduce laude cativa dintre subalternii sai, care aveau o pasiune sa-i elogieze munca.
Vine Revolutia. Toata munca noastra la panourile scolii se duce dracului, pentru ca Directorul ne da ordin ca pana la plecarea acasa sa dispara tot ce e legat de propaganda comunista- adica TOT! Si-desigur- tot noi, cele care lipiseram si decupaseram, avem de dus la indeplinire si acest ordin.
Se convoaca primul Consiliu Profesoral post-revolutionar. Singurul punct pe ordinea de zi: discutarea activitatii Directorului. Cine sunt cei care iau cuvantul primii, sa infiereze cu manie democratica actiunile respectivului personaj?
Eu, suplinitoarea care a adunat atatea motive de nemultumire de i-a dedicat Directorului un capitol special in povestea de fata?
Sau -poate altii cam in aceeasi situatie?
Sau o fi printre noi vreun disident cunoscut, care ar putea vorbi de la inaltimea justificata a ascendentului moral?
Nu. Exact aceia care nu-si dadeau rand in a-l inalta in slavi, cei care intotdeauna aveau grija sa scoata in evidenta calitatile nemaipomenite ale Directorului- tot ei se ridica acum in Consiliu si-i arunca in fata exact aceleasi lucruri, formulate acum ca ACUZATII.
L-au dat afara din functie. S-a transferat la alta scoala. Cei de acolo au STIUT ca nu e bine sa arunci in hazna un diamant si l-au si ales ca Director.
Dupa vreo trei luni de bajbaiala in cautarea echilibrului si faimei pierdute, Scoala de Elita l-a RUGAT pe Director sa se intoarca. Dar Directorul i-a refuzat, deoarece nu a vrut sa lase SCOALA LUI de izbeliste.
……………………………………………………………………….
Dupa Revolutie, organizatia de pionieri s-a desfiintat. Multi dintre copiii MEI au simtit un mare regret ca nu mai pot purta cravata si insemnele de pionier, care pentru ei reprezentau recompense pentru munca lor sustinuta. Pentru ca putem numara pe degete zilele in care plecam toti acasa inainte de ora 14.00. Pentru ca nu-mi aduc aminte sa fi avut multe duminici libere, in care sa nu fi avut activitati. Pentru ca invatam pe rupte, intr-o scoala in care nu se stia CAT DE MULT E PREA MULT si, pe la inceputul clasei a IV-a, m-am dus cu culegerea de Mate la Director, sa-l intreb daca mai continui, pentru ca deja ajunsesem la clasa a VI-a.
– Oroare! –vor striga unii, considerand ca acesti copii plangeau doar pentru ca erau INDOCTRINATI.
– Saracii copii naivi!- vor ofta altii, aproape mimand o lacrima de compasiune.
Variante aflate la mare distanta de adevar.
Pentru ca eu am format OMUL NOU in viziunea personala a celei cucapulniciodatasuficientdeplecat.
Pentru ca –pentru NOI- a avea cravata de pionier insemna ca TREBUIE sa privesti inainte si sa nu stai cu spatele indoit, pentru ca esti cuminte, esti harnic, esti drept, esti cinstit, esti milos cu cei mai slabi decat tine, iti respecti parintii, protejezi mediul, respecti Legea, ai dorinta de a sti si de a invata, pentru a fi printre cei mai buni acolo unde vei deveni membru productiv al comunitatii, si pentru MULTE alte motive care iti dau DREPTUL SA NU STAI NICIODATA CU CAPUL PLECAT- DECAT ATUNCI CAND AI GRESIT, IAR CAT TIMP STAI CU CAPUL PLECAT, NU O FACI DOAR PENTRU A ARATA CA-TI RECUNOSTI GRESEALA, CI SI PENTRU A TE GANDI CUM SA TI-O REPARI.
…………………………………………………………………………
Am fost pentru voi o invatatoare foarte rea. Pentru ca nu am stiut sa va apar de CEILALTI si, din cauza incapatanarii mele, ati trecut prin atatea clipe grele si nedrepte. Pentru ca eram prea tanara ca sa cunosc valoarea compromisului (nici acum nu-s mai breaza, dar asta e alta Poveste…)
Daca nu am pomenit (inca) intamplari si amintiri cu fiecare dintre voi, nu inseamna ca v-am uitat. Imi amintesc fiecare pereche de ochi plini de candoare si curiozitate indreptati spre mine.
Imi amintesc fiecare zambet de fericire si fiecare lacrima curata, toate izvorate din acei ochi, ca marturie a sensibilitatii sufletelor si inimilor brave care se ascundeau in spatele uniformelor.
Imi amintesc ultima intalnire cu o MAMA pe care (am aflat-o in mod tragic peste prea putin timp) as fi putut sa o ucid din prea multa fericire, cand i-am spus in mijlocul strazii ca baiatul ei va lua Premiul Intai!
Imi amintesc de voi, de toti, de tot satul nostru de copii, parinti, bunici, frati si surori, matusi, unchi, vecini si prieteni cu care am avut privilegiul sa trec prin cei patru ani atat de grei.
Si de un catun mai mititel, in care locuiau dragii mei parinti si rabdatorul si intelegatorul meu copil, care nu m-a repudiat ca mama iresponsabila- pentru ca uneori cadea pe locul doi in lista de prioritati, din motive de obligatii de ‚servici”!
Imi amintesc de fiecare dintre voi -si in continuare va recunosc in fotografiile timpului prezent (traiasca Internetul!) pe care le mai gasesc, in care poate nu va recunosc de la inceput, dar ochii –ochii vostri care privesc visatori inainte si usor in sus- imi spun ca sunteti voi, cei pe care ii stiu: candizi si bravi, seriosi, zambind sau de-a dreptul razand, cautati cu privirile viitorul si raspunsul la intrebarea „Oare ce bine pot eu sa fac in lumea asta?”
Va iubesc pe toti la fel de mult, asa cum imi impart iubirea in mod egal si acum, pentru fiecare copil de care am grija.
Nu inteleg un lucru.
De ce imi spuneti ca aveti amintiri frumoase din acea perioada?
Daca ati iertat – sau pur si simplu ati uitat cat de greu a fost- va multumesc!
……………………………………………………………………………..
Am esuat in formarea OMULUI NOU.
Aflu insa ca va cam descurcati, ca sunteti acum familisti si aveti cariere onorabile, ca v-a cam placut sa INVATATI CARTE si ca asta va si foloseste la ceva…
…………………………………………………………………………………………..
A fost odata o invatatoare de douazecisicevadeani, farapilesicuuncopildecrescut si cucapulniciodatasuficientdeplecat. Avea o clasa de aproape cincizeci de copii, cu care a umplut INTREG PAMANTUL.
…………………………………………………………………………………………..
Acesta nu este un ramas-bun!
Acesta este un mesaj de DRUM-BUN, pentru TOTI puii MEI (copil personal sau copiii altora) care au zburat demult din cuib si sunt pe picioarele lor. Si am incredere ca se vor descurca de minune.
Pa, copii!

„Despre cum am format eu Omul Nou in ultimii ani ai comunismului” se intoarce (VI)


Partea a VI-a: Ce e in trend ca sa fii UN CADRU DIDACTIC CARE SE RESPECTA- tot felul de chestii moderne, de la tinuta cadrului didactic la metodele de invatamant -sfarsitul anilor ’80

Un cadru didactic care se respecta trece de tinuta cu fusta larga similara gospodinelor post-belice la tinuta cu umeri supradimensionati croita din materialul primit cadou ocazional (pentru ca in magazin nu se gaseste) si cusut de croitoreasa personala care stie sa inchipuie haine dupa unele modele din revista de profil.
Un cadru didactic care se respecta este inventiv si foloseste perdelele (colorate si cu model in frunzulite) in loc de dantela, pentru a-si imbogati garderoba cu frumoase rochite si bluzite de gala.
Pentru un cadru didactic care se respecta, la orice varsta, palaria asortata purtata pe strada, in clasa, la sedinte si in orice context oficial este O-BLI-GA-TO-RI-E! Ca si flecurile metalice de la tocurile de minimum 5 centimetri, pentru a creste durata de viata a pantofilor -procurati cu pretul unei imbulzeli in care palaria era sa nu-si mai revina la forma normala. Plus dovada de curaj pe care o faci, purtand astfel de flecuri cand iei curba in viteza pe holul scolii, care este dotat cu un mozaic bine lustruit de personalul de intretinere! Este evident pericolul in care se afla palaria, aflata si asa in echilibru instabil, atat in urma micii incaierari de la Incaltaminte, cat si din cauza actiunii neprevazute a ploii, care a produs o ciudata reactie de stramtare si scurtare a calotei !!!
Pe timp friguros, un cadru didactic care se respecta poarta cu mandrie pulovere, fuste, jachete, rochii si chiar pantaloni din PNA (sau din mohair, daca are pe CINEVA unde trebuie…), toate impletite seara, ca la televizor se termina repede programul.
Un cadru didactic care se respecta foloseste, in activitatea didactica, metodele cele mai moderne: fie Activitatea frontala (ca presupune mai multa disciplina, mai ales daca le ceri elevilor cu un ton hotarat: „Ochii in ceafa celui din fata ta!!!!”), fie Munca Independenta, in cadrul careia elevul se va baricada cu ce are la indemana (ca doar stim de la Istorie ca romanul este inventiv cand isi apara raul-ramul) astfel incat toata lumea sa stea cu ochii DOAR in foaie pana zic eu, altfel cine stie ce consecinte dramatice vor avea loc.
Dupa patru ani derulati astfel, colegii de clasa se vor recunoaste intre ei doar dupa forma cefei si nu vor face corelatia intre numele colegului si felul in care acesta arata, ca doar nu la asta vin ei la scoala!
Un cadru didactic care se respecta foloseste fise de MUNCA INDEPENDENTA scrise la indigo, ca de imprimanta inca nu se auzise. Inca de la clasa I, corecteaza utilizand bareme de notare in care o virgula uitata sau pusa anapoda valoreaza 0,05 puncte iar explicatia asupra intelesului notei 7,37 la acelasi nivel de scolarizare o lasa pe seama familiei, ca doar trebuie sa faca si aceasta ceva pentru educatia copiilor. Rezultatele evaluarilor se afiseaza la Panou, ca sa vada toata lumea cine este destept si cine se incapataneaza sa se opuna activitatii patriotice de formare a Omului Nou.
Ca sa demonstreze ca este pe drumul cel bun cu formarea Omului Nou, un cadru didactic care se respecta participa cu elevii la diferite competitii, cum ar fi Olimpiadele de Romana si Mate de la clasele primare, unde cu siguranta se vor obtine rezultate bune, pentru ca stie subiectele de o luna si le-a tocat cu elevii selectati pana acestia au inceput sa le viseze cu ochii deschisi.
……………………………………………………………………………..
In nemernicia mea, am incercat si eu sa ma raliez acestor curente si tendinte.
Dar – fiind cea cucapulniciodatasuficientdeplecat- am cam „fentat” unele dintre acestea.
Confectionatul hainelor era una dintre activitatile pe care le desfasuram personal, ca am crescut intr-o familie in care toata lumea se pricepea la asta.
Dupa ce am impletit (din PNA, desigur) cate un item din fiecare produs de imbracaminte posibil m-a apucat un plictis mortal pentru aceasta activitate mancatoare de timp, incat abia dupa catva timp am mai pus mana pe andrele si m-am apucat iar sa car cu sacosa carti de citit de la Biblioteca. Si uite asa am ramas cu garderoba mai saraca!
Cu palaria si flecurile pot sa spun ca m-am incadrat in tendinte (fiind prea vizibile, nu puteam sa fentez), dovada stau frumoasele fotografii alb-negru din cadrul diferitelor activitati.
Cu metodele moderne de asemeni nu am putut sa ma sustrag, din motive de asistenta la clasa (vezi partea in care m-am luat de bietul Director). Mai putin chestia cu ochii in ceafa celui din fata, ca ma pufnea rasul doar la gandul ca as spune asa ceva si i-as vedea pe copii executand- plus aroganta mea proverbiala, datorita careia consideram ca e mai important sa se uite LA MINE! Ehhh, greselile tineretii- dar din pacate am ramas necorijata din acest punct de vedere didactic.
Am scris si eu la indigo, de mi s-a cocosat degetul mijlociu. Am corectat si eu dupa bareme, ca altfel era nenorocire!
Cand au mai crescut copiii, dadeam lucrarea de control odata cu ei. Faceam corectarea si notarea impreuna. Probabil sunt unii dintre ei care nici acum nu cred ca eu luam intr-adevar 8,45 la Mate, cand ei luau 10, 9,95… Probabil credeau ca asa ma joc eu, ca sa-i incurajez. Probabil. Dar NU e sigur…
Cu putin timp inainte de Revolutie, bunica mea s-a dus la cele vesnice si reusesc si eu sa ma invoiesc pentru inmormantare. Cat am lipsit, a trebuit ca si copiii mei sa participe la o selectie mentru nu-stiu-ce cerc de performanta. Cade in sarcina aceleiasi vajnice Zmeoaice- comandanta mea de pionieri- sa nominalizeze cativa copii pentru a participa la testare. Ca de obcei, se descurca excelent si-i nominalizeaza pe cei mai buni.
Ma intorc la scoala. Copiii MEI mi se plang ca au fost luati in ras de cei de la alte clase, in sensul „bai, fraierilor, noi stim subiectele de test de acu’ o luna si stim rezolvarile pe de rost, voi ce cautati aici???”. Avem totusi noroc si este admis Italianul la cerc, aduce in clasa ceea ce se lucreaza acolo si rezolvam si noi la ore.
Vine Revolutia si se inventeaza premiile de excelenta. Pregatesc si eu pentru copiii MEI diplome si, fiind cu litera A, sunt prima de la clasa a IV-a care le imparte pe scena, la festivitatea de premiere. Nu sunt la fel de multe ca la alte clase.
Ma intorc mai spre spatele scenei si aud pe cineva zicandu-mi la ureche: „Felicitari, Ileano! Copiii TAI au MUNCIT pentru premiile primite! Pe cand pramatiile mele, desi au stiut intotdeauna subiectele dinainte, tot nu au luat toti premii!!!”
E bine si la ureche…
Va urma???