Galerie

In timp ce lipseam de pe blog… (II) Zodia sperantei: Lili,Toma si Academia


Trebuie sa stiti de la bun inceput ca in copilul meu personal am gasit toata implinirea de mama si niciodata nu mi-am dorit sa mai am unul… E adevarat, pretuiesc orice copil din lumea asta, pentru potentialul pe care il are pentru a asigura viitorul omenirii. Dar atat.

Am plecat la Senec cu o stare de lehamite care ar putea fi descrisa foarte sugestiv asa: nu-mi era de Academie cum nu-i e cainelui sa linga sare!

De ce?

Mai intai, pentru ca sunt satula sa umblu pe drumuri.

Pe urma, pentru ca nu sunt nici asa de sociabila, nici asa de cooperanta cum s-ar astepta de la participantii la o asemenea manifestare.

…si pentru ca a trebuit sa renunt la o runda de lucru intr-o activitate aducatoare de venit, ceea ce -vai!-se reflecta foarte bine in prezent in contul meu prin vant persistent cu aspect de vijelie…

…si pentru multe alte motive care nu pot fi facute cunoscute…

…si, nu in ultimul rand, pentru ca trebuia sa iau cu mine un copil cu care NU AVEAM NICIO TREABA! NU este elevul meu, NU ma cunoaste, eu NU-i stiu nici familia, nici, in general, ce fel de copil e! E adevarat, profesorii lui ma asigura ca  va fi bine, daaarrr… E la fel de adevarat ca, pe cand era in clasele primare, am remarcat ca este istet si creativ -si iarasi: daaarrr……

Pentru ca sunt rea, spre sadica, ii si aduc la cunostinta odorului indoielile mele iar el imi intoarce o privire curioasa, de parca ar intreba: „Chiar asa ganditi? De ce?”

Nu m-am obosit prea tare sa ma explic- doar is profa, nu?

Si incepem sa ne pregatim…

-Toma, te inscriu la workshopuri diferite de ale mele, ca sa te poti desfasura!

-OK!

-Toma, eu zic sa pregatesti si tu discurs pentruValedictorian!

-OK!

-Toma, tre’ sa trimiti candidatura pentru Valedictorian si sa comunici cu Juriul prin email!

-OK!

Si se rezolva toate!

Mai inteleg din toate ca familia il sustine si intelege cam ce poate inseamna experienta participarii la Academie pentru copil. Faina familie!

In fine, ne pornim! Mama copilului incearca sa-mi dea niste sfaturi dar eu ii raspund hotarat ca NU MA-NVATA NIMENI CUM SA-MI CRESC COPILUL! Inainte de plecare,TOTUSI,pentru a o linisti, o asigur pe mama lui Tomitza ca, fie ce o fi, ii voi aduce inapoi un copil, eventual tot baiat… daca nu cumva de abia la sosire imi voi aduce aminte ca am uitat ceva…

Facem pe drum schimb de experienta, eu il initiez in calatoria cu trenul si el ma tolereaza in primul meu zbor cu avionul. Atat la ascensiune, cat si la coborare, l-am delectat cu : Nijjjjjjuuuuuuu!!!!

(Paranteza: In liceu aveam un prof. care facea asa, cand ne povestea cum a luptat el in armata lu’ Rommel, ca aviator. De aia.)

Pe unde prind un moment liber si un loc amenajat, am maare grija sa ma apuc de fumat, ca sa nu intru in sevraj… Toma este foarte incantat de chestia asta, vad pe figura lui cat de mult apreciaza… (Imi zic in gand Doamne-ajuta, sa-l tina dezgustul asta toata viata!) Oare cum e mai bine? Sa recunosc cum sunt, sau sa fiu ipocrita si sa-i las pe ceilalti sa simta mirosul de tutun iar eu sa ma prefac ca nici tigari n-am fumat, nici gura nu-mi miroase? La aceasta intrebare existentiala inca mai caut un raspuns!

Eeeeii, acum e-acum!

Am ajuuuuunnsss….

Program lung si precis ca la armata, desteptarea, mic dejun, alearga la activitati, pranz, cauta salile si du-te la workshopuri, cina, pregatirea prezentarii finale, alearga, alearga,alearga!!!!!! Eu mai putin, ca-s batrana, blazata, cu capsa pusa de acasa- si profa!

…Mai copile, ma uit la tine si-mi vine sa exclam precum taranul cand a vazut girafa la Gradina zoologica: „Asa ceva? Nu exista!”

Pai care-i adultul si care-i copilul aici?

Alta intrebare existentiala!

In toata alergatura, are timp sa ma caute- daca trebuie sa plecam impreuna undeva; are timp si rabdare sa ma astepte- daca picioarele mele betege nu ma duc suficient de repede; se asigura ca sunt bine, ca nu ma ratacesc printre locatiile sirului de hoteluri pe unde trebuie sa ne gasim echipele; lucreaza la cel mai inalt grad de performanta in activitatile la care participa autonom. Mama lui adevarata ramane fara glas cand ii spun la telefon ca toate-s bune si ca Toma are grija de mine. Cum adica????

Primesc laude de la colegele mele de proiect, de la moderatorii workshopurilor la care participa. Eu, in baza actului notarial care-mi da acest drept, nu ezit sa iau atitudinea mamei mandre. Da, am un copil grozav! Ma mir singura de trairile pe care le am, ceva mi se pare cunoscut….AAA, asa ma simt de obicei cand vine vorba de copilul MEU PERSONAL! Ciudat!

Am incercat si eu sa-i usurez viata, ca sa-i raspund pe masura- sunt multumita cand il fac sa creada ca pot sa-i citesc gandurile- bravo mie, doar sunt profa, adult(a) -cat se poate- si conform specializarii se mai presupune si ca ma pricep la felul in care gandesc astia mici. Cooolll!!!!

Mare dezamagire pe capul copilului, cand constata ca-gata, workshopurile s-au terminat… De ce? Ca doar mai era timp!!! Eu, in gandul meu: O! M! G! mai poti? Mai vrei? Unde mai incape?

Mergem amandoi la discoteca in ultima seara, eu ma zghihui cu gaska profilor, Toma se distreaza cu noii lui prieteni… Din mers, ii recomand sa se intereseze cum se zice la macara in slovaca, deoarece dupa zghihuiala s-ar putea sa aiba nevoie de una sa ma coboare din camera la autocar… Toma: OK, se rezolva! Noroc ca nu a fost nevoie si l-am scutit de alergatura!

Dar-vai! -nu depinde totul de mine. Mergem noi in frumoasa excursie finala. Ploaie, vant, ghida intarzie O ORA! Ne alearga prin Bratislava si ne …ghideaza: in stanga cladiri, in dreapta cladiri, in centru o piatza. Si in piatza un McDonald’s… Daca-s cu copkilu’ dupa mine si tre’ sa plecam la drum lung, ma gandesc sa iau niste d’alea d’ale lor… Las vorba sa zica cineva minunatei ghide sa astepte si ma bag la rand. Pana sa iesim noi de acolo (inca 4 romani si un elev nush’ din ce tara, ca era prea speriat sa mai zica ceva) ghida cu grupul ha-haaaa… unde era… disparuta in ceatza…

Pe cand studiam noi problema in mijlocul pietzei primesc eu telefon- tot Tomitza, saracu’ ne scoate din necaz…-si ajungem la autocar, unde copilul „meu” o tinea pe ghida la usa autocarului sa fie sigur ca ne asteapta… O felicit, o laud si o preaslavesc pe minunata -in gand, sa nu sperii copiii!

Pe drum spre casa, in avion, Toma nu uita sa faca, atat la ascensiune, cat si la coborare: Niiiiijjjjuuuuu!!!! In gandul meu ma bucur ca am reusit sa-l invat si eu ceva…

Luni la scoala l-am felicitat pe Toma in fata clasei a VII-a A, conform sistemului de recompense regulamentare…

Cu toate ca nu mai voiam sa aud de proiecte macar un an, la intoarcere m-am apucat din nou: nu pentru starea noastra de bine sunt necesare, ci pentru oportunitatile pe care le ofera copiilor.

Din pacate, runda asta am avut ghinion. Din nou, adultii au gresit!

(vezi: https://educatiapentruviitor.wordpress.com/2012/05/20/in-timp-ce-lipseam-de-pe-blog-i-zodia-tradarii/ )

Toma este un copil norocos. Are o familie buna care il sustine in tot ce face.La Academie am mai vazut o multime de copii cu calitati asemanatoare. Cu siguranta, sunt mult mai multi. De unii are cine purta grija. De altii, ar trebui sa se ocupe cineva. Pana la urma, orice copil are nevoia, are dreptul sa fie sprijinit pentru a se dezvolta si pentru a-si manifesta calitatile.

Uneori mai au stangacii… Alteori, se apuca de trebusoare care le depasesc puterile si experienta… Dar -desi ii numim adolescenti, desi  ne supara uneori ca nu fac alegerile potrivite, ar trebui sa intelegem ca sunt -inca-niste copii. Si sa ne straduim , ca adulti, sa nu le gresim prea mult. Ne vor raspunde pe masura.

Am plecat la Senec suparata pe tot Universul.

M-am intors senina si optimista: exista VIITOR!

Azi, numitul Toma implineste 14 ani. La multi ani si felicitari familiei.Apropo, alta intrebare existentiala: Doamna si Domnul parintii lui Toma, de unde il aveti, ca s-ar putea sa vreau si eu unul din asta? Eu am un copil personal bun, cu care ma mandresc si niciodata nu mi-am dorit sa mai am unul… dar, daca ar fi precum Toma, parca n-as zice NU… mai ales daca ati promite sa ma invatati sa-l creeessscccc….

Draga Toma, iti urez sa ai o viata buna… De azi in 4 ani poti sa vii sa-mi ceri sa-ti platesc datoria… Prietene, stii de ce!

Anunțuri

One response to “In timp ce lipseam de pe blog… (II) Zodia sperantei: Lili,Toma si Academia

  1. Pingback: Al treilea an… | EDUCAȚIA PENTRU VIITOR

Comentează sau lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s