Galerie

(dez-) Orientarea pentru o cariera (3)- Serenada din autobuzul 41


Alearga spre mine cu bratele larg deschise si ma cuprinde cu toata puterea celor sapte ani ai lui. Apoi ridica ochii sa ma priveasca intens- si as da orice sa aflu la ce se gandeste.

Sau, poate, refuz sa recunosc ca STIU!

Nu, nu sunt o „privilegiata”, asa face Alex cu fiecare dintre cei pe care ii cunoaste si care ii acorda o cat de mica atentie. Luat de acasa de la 3-4 ani, a invatat sa-si ia singur franturile de duiosie de la cei mari din jurul lui.

Rad catre o colega- „Iaca, s-a invatat si asta micu’ sa ma intrebe „Cand ma luati la cabineeett?„, cu toate ca nu e in PROGRAM! ” .  Asta mi se „trage” din ziua in care am rugat colegele sa-i lase pe toti trei- Alex , sora si fratele lui – sa vina la o activitate la cabinet, ca sa petreaca putin timp impreuna.

Il tin putin de mana, il intreb cum merge scoala- si imi iau la revedere, plec acasa! Imi mai arunca o privire si fuge. Stie ca atat a primit de la mine pentru azi.

„Doamne, Dumnezeule, apara acesti copii si da-mi intelepciune si putere sa-i ajut  cu adevarat! „

***

Copiii institutionalizati au probleme emotionale legate de starea de abandon. Ei au nevoie de „ancore” solide, pentru a se (re-) echilibra. Dar cat timp vom fi in preajma lor? Cum sa facem ca, atunci cand nu vom mai fi pe aproape, sa nu se simta din nou abandonati? Sa-i lasam sa se apropie de noi, pentru a-si mai potoli setea de duiosie, sau sa nu permitem asta, pentru a nu-i mai face sa sufere iar si iar???  In teorie dau si eu lectii oricui si oricand. Alex , insa, ma dezarmeaza.

***

Pasiunea, placerea si aspiratia vietii mele a fost muzica. Oare cate mii de ore am petrecut cu vioara in gat, de mi s-a deformat clavicula, cu degetele lovind corzile, de am si acum cicatricile, sau in picioare, cu palmele pe diafragma, in interminabile vocalize si chinuitoare exercitii de respiratie, de s-a speriat medicul radiolog cand am inspirat si mi-a iesit imaginea din cadru?

Nu, nu am fost suficient de buna, deoarece pe langa talent mai trebuia ceva… cum ar fi cateva mii de verzisori. Si pe la 25-26 de ani a trebuit sa ma trezesc la realitate, NU, locul meu NU este la Conservator.

***

Ca de obicei, autobuzul 41 este destul de aglomerat. Oamenii sunt tacuti sau vorbesc intre ei in lehamite, strictul necesar, niciunul nu este tocmai fericit sa calatoreasca in acest fel. Dar n-au incotro. Daca ar avea de ales, ar fi intr-una dintre zecile de masini particulare care gatuie circulatia dinspre CUG spre centru. Am loc la geam si ma holbez la strada- dar nu vad decat franturi, retina mea inca mai pastreaza amprenta adanca a privirii a doi ochisori intrebatori.

De la Podu-Ros la Moldova avem parte de  muzica. Un acordeonist ne face o serenada insirand refrene fel de fel- Dunarea Albastra, Saraiman, Fotoliul din odaie, Kalinka, Katiusa, Hora de la Racaciuni- sa fie pentru toate gusturile.

Calatorii stau incremeniti, pare ca suntem supendati in doua lumi paralele, noi pe de o parte, acordeonistul pe alta parte. In cosul pieptului ma izbesc gemetele neauzite ale sufletelor triste inghesuite intre tablele indiferente ale rablei  care ne taraie la deal. Nimni nu clipeste, nimeni nu se scarpina, stam cuminti si asteptam. Poate, daca ne prefacem ca suntem toti surzi si chiori,  coboara si scapam.

Ca de fiecare data cand vad si aud muzicanti ambulanti, incercand sa-si faca rost de o bucata de paine prin talentul lor, ma scutura un fior: oare…

Oare ce as fi facut, daca Dumnezeu, in Intelepciunea Sa, nu m-ar fi izbavit de patima, de blestemul, de fatalitatea dorintei de a trai din muzica? Oare as fi fost pana la urma o mare artista, o Diva plina de bani si de faima? Pentru cat timp? sau, oare, as fi fost si eu acum undeva, intr-un 41 al meu, cu dibla la gat sau chinuindu-mi plamanii sa scoata refrene celebre pentru toate gusturile?

E adevarat, talentul trebuie fructificat, trebuie pus in valoare printr-o munca sustinuta. E la fel de adevarat, nimic nu se compara cu admiratia manifestata de public fata de talentul tau. Si nici cu momentele de glorie cand ti se recunoaste si ti se certifica- intr-un fel sau altul- valoarea. Dar, daca nu ai parte de toate acestea suficient de repede, cat timp sa astepti? Cat sa sacrifici? Cate din toate aceste eforturi sunt dorinta persoanei in cauza si cat e mai mult ambitia celor din preajma – familie, prieteni, profesori, manageri- de a scoate profit si satisfactie din talentul acela?

***

Am coborat la Moldova, usurata ca am scapat de oftatul melancolic al foalelor cu clape. Dupa cativa pasi, mi-am indreptat spatele si am marit pasul, zambind. Azi eu nu am facut serenade in 41. Azi, la locul meu de munca, cu ajutorul lui Dumnezeu, am avut- intre atatea momente unice, fiecare demn de a fi povestit- privilegiul sa-l tin de mana pentru cateva secunde pe Alex. Sunt un om binecuvantat si fericit.

***

Moment de orientare pentru o cariera: la medic, avocat si psiholog rareori apeleaza oamenii de fericire. De cele mai multe ori, la medic, avocat si psiholog oamenii merg pentru ca au necazuri. Esti sigur ca ASTA vrei sa te faci????

Alte articole pentru (dez-) orientare:

https://educatiapentruviitor.wordpress.com/2011/04/22/dez-orientarea-pentru-o-cariera/

https://educatiapentruviitor.wordpress.com/2011/08/31/dez-orientarea-pentru-o-cariera-2-review-huffington-post-uk/

Anunțuri

Comentează sau lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s