Declarație de avere – II


Despre cum am descoperit eu că am acasă o comoară miraculoasă

Plec intr-o plicticoasa activitate de evaluare la Roman, racita bocna, cu capsa pusa din cauza ca trebuie sa o fac in ultimele doua zile de scoala inainte de vacanta de Pasti si cu stresul ca nu stiu cum voi face sa-mi exercit viciul cu fumuri in perimetrul Seminarului Teologic Ortodox!

Primire frumoasa, prin starea mea febrila patrunde –totusi- emotia celor “evaluati”, ma dau deoparte sa ma instalez pentru lucru, deoarece in egoismul meu nu doresc sa impart cu nimeni viroza sau ce oi mai avea si eu.

In fine, ne apucam noi de treaba intr-un fel- si incepem sa rasturnam toata ordinea lucrurilor, vizita in scoala din pivnita pana-n pod cu agenda si pixul in mana, ce e in sala asta, ce o mai fi si ala Paraclis, aha, ce ora aveti copii, ochi timizi si curiosi urmarindu-ne cum cascam ochii pe pereti cu mutre pline de importanta, sa vedem ce scrie pe afise, toata lumea umbla in miscare browniana pe holuri, ne izbim unii de altii pe la usi, pardon-pardon, ce dosar ai acolo, unde este seful de la nu-stiu-ce-comisie, cate fise ai completat, dosare, hartii, interviuri, hai inapoi la scris.

Parintele-director, Pr. Dr. Sinica Palade prinde un moment de acalmie si ne invita la o pauza muzicala, deoarece corul scolii doreste sa ni se prezinte.

N-as fi putut sa prevad cat de mult ma vor face vocile acestor copii sa vibrez, voci tinere de adolescenti ridicandu-se spre inaltimi spirituale pe care doar sufletele curate le pot atinge. Canta seriosi, cu ochii la dirijor. Doar cativa, mai indrazneti, arunca priviri fugare, pentru a ne observa reactiile.

Din spatele zidului meu febril reusesc sa ingaim cateva cuvinte de lauda si sa le comunic insatisfactia mea personala ca nu am reusit niciodata sa cant intr-un cor de baieti. Copiii reactioneaza cu zambete amabile si retinute, au inteles poanta.

Profit de ocazie sa opresc patru dintre ei pentru interviu. Admir la acesti copii capacitatea de autocontrol si postura sobra in care se prezinta, modestia cu care isi prezinta activitatea.

Spre seara, parintele director ne anunta ca avem ocazia sa fim primiti de Preasfinţitul Ioachim Băcăuanul- Episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.

Ochii mei impaienjeniti nu pot pricepe de ce – desi Preasfintitul este de inaltime medie- am senzatia ca se apleaca de undeva din inalt sa ajung la el, sa-i sarut mana.

Avem privilegiul sa fim ghidati de Preasfintitul, care ne prezinta istoricul locului, valoarea documentara a comorilor langa care stam, pentru toata lumea ortodoxa. Cand trece printre oamenii veniti la slujba acestia se apropie de el cu bucurie si el le da binecuvantarea, cu un zambet bland si o privire din care izvoraste bunatatea si grija.

Asistam si noi putin la slujba, apoi suntem invitati in muzeul Episcopiei, unde aflam despre marile personalitati ale istoriei si culturii noastre care au locuit si au trudit intre acele ziduri.

Cat ascult vorbele Preasfintitului, ochii mei sesizeaza CEVA FOARTE CUNOSCUT .  Realizez ca mi s-a lipit privirea de peretii pe care sunt icoane si ca multe dintre ele- vechi de sute de ani- seamana foarte mult, la aspect si materiale componente, cu o iconita de marimea unui caiet scolar pe care o am acasa si care “s-a tinut de noi” in ciuda numeroaselor mutari din loc in loc pe care familia mea a trebuit sa le faca.

O fi si iconita noastra atat de veche? Am sa-l interoghez pe tata!

Ramanem in atmosfera muzeului si Preasfintitul  incepe sa ne vorbeasca de una-alta, aparent fara a tinti spre ceva sau cineva anume, dar CINE ARE URECHI DE AUZIT, AUDE!

Ne povesteste despre cat de importante au fost relatarile calatorilor din alte vremuri pentru atestarea unor obiceiuri ale locului incare ne aflam. (Si eu sunt un calator , imi zic eu, asa ca am sa scriu si eu despre experienta acestei vizite- ceea ce si incerc sa fac acum.) Ne vorbeste despre cat de importante sunt pentru urmasi inscrisurile vechi, pentru a documenta fapte din alte vremuri. (Iar eu ma gandesc ca ar fi bine sa tin minte asta cand am de scris vreun document- cum ar fi raportul la care tocmai lucrez!)  Si ne mai vorbeste Preasfintitul despre cat de important este sa invatam sa nu stam cu spatele aplecat, pentru ca ANTROPOS inseamna CEL-CE PRIVESTE-IN-SUS iar postura verticala a singurei fiinte de pe Pamant care are ratiune este modalitatea prin care facem legatura dintre teluric si eteric.Ca sim-bol inseamna ceea ce uneste iar antonimul este dia-bol. (Sigur ca sunt de acord, sfintia-sa parca imi exprima propriile convingeri!)

Ca este bine ca rupem foile caietului daca greseste copilul la scris, pana face o tema buna- dar ca pe el il intereseaza mai ales paginile rupte, pentru ca arata stradania invatacelului in a ajunge la nivelul asteptat. (Si –mi zic sa meditez mai mult la asta…)

Multe mesaje ne transmite Preasfintitul . Nu sunt destul de vrednica sa le retin, nu ma mai ajuta nici memoria, sunt obosita si am 39 de grade…

Ne retragem si suntem parca mai inalti, parca ne-am descoperit un plus de demnitate si parca am fost in vizita la casa parinteasca, de unde plecam cu o mult-asteptata si dorita binecuvantare.

A doua zi. O luam de la capat. Dosare. Interviuri. Hartii. Laptopuri incinse. Secretara consemnata langa registru, pana transcrie tot-tot!!!

O lasam sa-si implineasca pedeapsa fara vina si parintele-director Sinica Palade ne incarca in masina lui si ne duce sa ne arate la ce lucreaza.

Biserica noua din Cotu Vames sta marturie a trudei preotilor locului si a credintei enoriasilor care- in vremuri de mari lipsuri- tot mai gasesc “banii vaduvelor” pentru a ctitori- putin cate putin- un adapost pentru drept-credinciosii viitorului, mostenirea comuna pe care cei de acum o aduna picatura cu picatura pentru cei ce vor urma.

Pacatosii de noi, profitam de ocazie sa umblam nestingheriti prin toate cotloanele mirosind a icoana noua, ne pozam – motiv sa imortalizam picturile, ca sa ne insusim si noi cat de putin din izbanda adevaratilor truditori.

Parintele ne face hatarul suprem si ne arata cum functioneaza butonul care declanseaza clopotele. Glasurile acestora suna cristalin in linistea satului iar noi ne bucuram de uimitorul spectacol sonor, privind spre turla cu ochi stralucitori de copii care fac o pozna.

Terminam noi si trebusoara asta si ne intoarcem sa dam cu subsemnatul si sa primim ordinul de imprastiere.

……………………………………………………………………………………………………………………………

Ajung acasa si il iau pe tata la intrebari. Adica sa-mi spuna ce stie el despre iconita aia mica si veche.

Si aflu ca este posibil sa fie destul de veche, pentru ca a ramas in familie de la bunicul lui, care a fost dascal la biserica. Bunicul lui nu se stie de cand o are.

Si mai aflu ca, in timpul celui de Al Doilea Rezboi Mondial, bunica mea a ascuns intr-o soba ce aveau ei mai de pret: icoanele. Si, cat a durat razboiul, icoanele au ramas in soba aceea, in care nu s-a facut focul.

Dupa razboi, au scos icoanele si au reinceput sa foloseasca soba.

Au mai trecut ceva ani si tatal meu a intrat la soba aceea sa o repare. Intr-un cotlon, a gasit chiar iconita asta mica de lemn de care va povestesc. Probabil, fiind mai mica, nu au dat de ea cand le-au scos pe celelalte.

Iconita noastra de lemn a ramas ani de zile in soba in care s-a facut focul si nu a ars.

Nu-i asa ca am descoperit ca am acasa o COMOARA MIRACULOASA?

3 responses to “Declarație de avere – II

  1. Citesc cu placere si parca ma simt din nou in preajma d-v,o Doamna captivanta prin personalitate, umor, inteligenta, stil…
    Foarte inspirat titlul… asta e totusi averea noastra:sufletul si faptele!

  2. Mi-a plăcut foarte mult tot ce e scris aici.

Comentează sau lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s